îmbrățișând negru
pământul
erai bine după fiecare astăzi îngrămădit în mâine
ca un refuz

lumea ne privea cu limbile atârnate într-un sens geografic
zâmbea de sus în josul catedralei
construită cu litere mici la câteva săptămâni după marele război
din flori
când toate gloanțele se epuizaseră în oameni
până la umeri

sunt vechi în singurătatea ta
am oasele curate
în fiecare dimineață când mă lași să evadez din cuib
să privesc cum putrezesc camerele inimii
într-un aliniat de o zi

trupul tău răspândește gesturi și semne
când se lasă de privirea mea
are asfaltul proaspăt atunci când devine dialog
în monologul pașilor mei
când împarte regulamentar săptămâna
în par
și impar
în gust și înainte
de sfârșitul tuturor lucrurilor